|
|
ATENTIE! Acest articol contine publicitate nerusinata si nemascata la cel mai misto loc de cazare in care am fost in ultima vreme.
Ca orice roman care se respecta a trebuit sa-mi iau concediu de 1 Mai. Dupa doi ani de “relaxare” pe litoralul romanesc am decis sa incetez experimentul social numit “1 Mai in Vama Veche” si sa ma indrept spre o mai veche dragoste de a mea – muntii Apuseni. Nu am sa va plictisesc cu detalii despre cum se fac gratare la tot pasul, cum melteanu de Cluj e identic cu ala de Bucuresti, pentru ca de asta se va ocupa alter-ego-ul meu. Eu am sa ma concentrez pe lucrurile care ne interezeaza aici – mancare si cazare.
Ideea de a vizita zona Clujului s-a nascut prin martie, iar faptul ca 1 Mai cadea intr-o marti a dus la o aliniere perfecta a planetelor, aliniere care ne-a permis sa ne luam un mic concediu. Cum nu stiam incotro s-o luam si ce sa facem odata ajunsi in zona am apelat la Emil sa ma ajute cu ceva informatii despre zona (chestie care mi-a dovedit ca facebook-ul asta e bun si el la ceva). In urma informatiilor destul de consistente pe care le-am primit de la el am reusit sa ne schitam un mic plan care era cat p-aci sa fie dat peste cap de ceva probleme de sanatate.
“Cabana Motilor” figura pe lista trimisa de colegul meu de breasla ca si o locatie de “pranzit”. Uitandu-ne noi pe site am decis ca ar fi o locatie excelenta si pentru cazare asa ca iata-ne cu indicatiile in mana incercand sa deslusim drumurile moțești si sa si scutesc masina de a incasa prea multe gropi in drum. O stanga in Gilau si o dreapta spre “Statiunea Fantanele” ne-au adus pe un drum judetean in stare aproape acceptabila care a inceput sa ne urce printre dealurile colorate in crudul verde al primaverii. Am depasit lacul Tarnița, barajul, hidrocentrala si iata-ne in padure “gonind” printre gropile din drum si cascand ochii la peisajul fantastic care se mai intrezarea printre copaci. Un viraj la dreapta, 5 minute de mers si iata si “cabana” inaltandu-se falnic pe o panta de deal. Masina in parcare, bagajele sus si uite asa a inceput mini-vancata noastra in unul dintre cele mai frumoase locuri ale patriei noastre.
Calatorului ii sade foarte bine cu drumul, dar cand ajunge la destinatie ii sade bine cu burta plina asa ca ne-am asternut la o ciorba de perisoare cu smantana si ardei iute, precedata de traditionala palinca (si demult n-am mai baut palinca asa buna), asta doar cat sa ne potoleasca foamea pana la cina.
 Palinca nu a intrat in poza Dupa masa am facut o mica plimbare in imprejurimi (ocazie cu care ne-am imprietenit cu doi caini) plimbandu-ne picioarele prin drumul prafuit si privirea cazuta in extaz peste culmile domoale scaldate in lumina molatica a apusului. Plimbarea a prins numai bine caci la intoarcere ne astepta o portie sanatoasa de varza a la Cluj, insotita de o mana de gogosi pripite fierbinti.
 In departare se auzea o talanga... A doua seara am apucat sa schimbam doua-trei vorbe si cu gazdele noastre, Ela si Sebastian (am gasit aici detalii) prilej cu care am aflat ca majoritatea aprovizionarii se face din surse locale, de la producatorii autorizati. Asta mi se pare ceva extaordinar si cred ca este prima data cand aud ca un operator de turism se aprovizioneaza chiar de la micii producatori din zona. Asta explica abundenta de produse “artizanale” de la micul dejun – cascaval cu busioc, toba de casa (eu nu mananc toba de obicei, dar acum am dat iama in ea), slana, ceapa rosie, zacusca de casa, carnati picanti, dulceata de afine. Intr-un cuvant – nu bufetul suedez cu care ne-a obisnuit. Amatorii de Cola vor fi dezamagiti – la Cabana Motilor nu se gasesc decat siropuri artizanale de toate felurile: zmeura, afine, brad, capsuni. La capitolul tarie – nelipsita palinca si afinata de casa; pentru fitosi am vazut in meniu si ceva whisky dar, sincer… de ce ai bea asa ceva cand ai palinca la dispozitie?
 Eram plin ochi dar tot am dat gata jumatate de portie... De mancare ce sa va zic… Nu stiu cat de “ca la mama acasa” sunt retetele (poate si din cauza ca nu am nicio mama prin partea locului), dar mancare mai gustoasa ca acolo n-am mai mancat demult. Sa va zic de ciorba de varza cu afumatura? De balsmosul cu ciuperci? De placintele moțești improscate cu dulceata de merisoare si smantana? Nu cred ca are sens, mai bine dati voi o fuga si simtiti in propriile burti.
 Era calduta. Avea branza. Un alt lucru care mi-a placut in mod deosebit a fost amenajarea camerelor – in sfarsit am vazut camere “rustice” care nu intra la categoria kitsch. Mobilierul este nou, baile curate luna, barnele de lemn care se mai itesc prin tavane contribuie la atmosfera de “acasa”, iar patul… ah, patul… Patul asta a fost cel mai comod pat in care am dormit in ultimii ani si acum imi pare rau ca am uitat cum se numea firma care producea saltelele pentru ca trebuie musai sa-mi iau si eu una.
Ne-am despartit de gazdele noastre mai curand decat am fi vrut (parca am mai fi stat cateva zile, sau chiar toata viata) cu promisiunea facuta noi insine ca ne vom intoarce cat de curand. Nu am ezitat sa ma infig in stocul de dulceata de afine, merisoare si (bineteles) palinca care sunt la vanzare alaturi de siropurile de toate felurile (umbla vorba ca in curand vor avea si magazin online).
 Din bagaj in congelator, unde-si are locul In concluzie: luati-va copii (care aveti) si duceti-va acolo. Uitati-va bine si luati aminte cum ar trebui sa fie “agroturismul” si ce pretentii ar trebui sa aveti de la orice pensiune. Mancati-le mancarea ca sa intelegeti ca ala e gustul mancarii adevarate. Beti-le bautura, dar cu moderatie ca palinca aia e parsiva rau. Relaxati-va, tavaliti-va in iarba, plimbati-va… caci dupa cum spunea cineva prin Fantanele “aici vin oamenii cu nervii intinsi… ca sa si-i increteasca”.
PS: Toata apa e din put. Foarte potabila, foarte buna. Lasati apa plata in supermarket!
Intr-unul din articolele trecute v-am vorbit despre abundenta de peste ce m-a lovit in ultima vreme datorita mamei mele. Prima parte din peste deja s-a dus in “fishpie”, iar a doua parte a stat vreo 4 zile in frigider pana s-a decongelat complet. Aparent era un crap destul de durduliu caruia, de cand l-am vazut, i-am pus o eticheta mare pe care scria PLACHIE.
Eu nu sunt un cunoscator ale pestelui. Stiu despre peste atat cat trebuie ca sa nu mor de foame atunci cand asta e tot ce am de gatit, in rest nu m-as putea lauda cu o vasta experienta de plachii, saramuri, ciorbe de peste etc. Nici macar in Delta nu am calcat pana acum (desi anul asta planuiesc sa schimb starea asta e fapt). Din aceasta cauza eu nu prea stiu sa gatesc plachie. Am mancat plachie o singura data, la Orsova, la terasa… Ciresica (“Cherry” pe numele ei de fapt) si mi-a placut la nebunie. De atunci (2008) am apucat sa gatesc doar o singura data plachie, si atunci mi s-a parut o idee buna sa pun morcov in ea si uite asa a iesit ceva atat de dulce de m-am intrebat daca nu am confundat sarea cu zaharul.
De data asta l-am luat la intrebari pe un coleg pescar care se pricepe intr-ale pestelui. Marea mea dilema era… se prajeste pestele inainte sau nu?! Parerile au fost foarte impartite – unii ca nu (si dadeau ca sursa sigura oameni din Dobrogea, “plachisti” din tata in fiu), altii ca da (si dadeau ca sursa sigura… bucataria lor). Raspunsul colegului pescar a zis ca da! se prajeste un pic “ca sa nu-l pierzi pe urma prin mancare”. Am zis ca de data asta sa incerc si cu prajitul, asa ca mi-am suflecat manecile si m-am apucat de asa zisa plachie.
Am filetat intai crapul si am taiat fiecare file in parte in vreo trei bucati. Am lasat pielea pe el pentru ca fie nu m-am priceput eu s-o scot, fie crapul e un peste care nu se lasa jupuit. Am mai avut nevoie de sase-sapte cepe mari si le-am taiat “julienne”. Nu a lipsit sucul de rosii, vinul alb, iar ca arome am folosit foi de dafin, boabe de ienibahar, boabe de piper verde.
Pestele l-am tavalit un pic prin faina si l-am rumenit usor in tigaie (nu l-am lasat sa se prajeasca de tot). Ceapa
Citeste mai departe ca-i interesant…
Exista mancare pentru trup si mancare pentru suflet. Exista salate si diete pentru trup si mancaruri decandente pentru suflet. Nu avem ce face, asa este viata – tot ce este bun e daunator. Important este sa stim sa luam din toate cate putin si sa fim cumpatati in toate. Sa stim sa vorbim politicos cu aceeasi pasiune cu care injuram, sa lenevim in aceeasi masura cu care suntem activi si sa mancam peste la gratar cu broccoli cu aceeasi pofta cu care ne infigem intr-un hamburger.
…si ce poate completa mai bine soarele caldut de afara si muzica vesela din casa decat o femeie frumoasa, o cafea fierbinte si… bacon?
Frech toast, bacon si sos de chilli
Dragii mei cetitori, in cele ce urmeaza veti vedea ce se intampla atunci cand iei o reteta si o adaptezi da-n boulea, fara sa te gandesti un pic inainte. Problema cu adaptarea retetelor este ca nu merge pur si simplu sa inlocuiesti un ingredient cu altul, trebuie sa te mai si gandesti un pic – oare noul ingredient merge cu mancarea in sine? Oare nu trebuie sa schimb ceva in tehnica de gatit ca sa aduc noul ingredient in hora? Prima intrebare si-a gasit raspuns rapid, dar la a doua nu m-am gandit deloc. Dar sa nu anticipez…
Acum ceva timp propria mea mama mi-a pus in brate o punga imensa care continea mult peste. Era vorba de un crap (cred) si vreo doi salai care este posibil sa fi fost carasi, pentru ca eu cu pescaria sunt destul de paralel. Bine intentionata mea mama nu si-a dat seama insa ca e destul de greu ca doi oameni sa manance tot pestele ala odata, asa ca a congelat tot pestele intr-un singur pachet. Prin noiembrie am avut o oarecare intentie sa fac ceva cu cei doi carasosalai dar mi-a fost imposibil sa-i dezlipesc fara sa decongelez tot, ceea ce NU era o solutie pentru ca macar atata lucru stiu si eu – daca a stat mai mult de doua ore in afara congelatorului nu mai intra la loc! Intre timp soarta a facut sa evacuez congelatorul spatios si sa ma mut intr-unul in care gramada de peste n-avea absolut nicio sansa sa incapa (soarta, daca citesti asta sa stii ca e ok, nu oftez!). Cum pana la achizitionarea unui nou congelator mai e un pic de vreme, pachetul a ramas in frigider sa se dezghete lent. Ieri am descoperit ca salacarasii s-au dezghetat asa ca hai sa facem “fishpie”-ul pe care l-am vazut eu demult la Jamie Oliver.
Poate v-ati prins pana acum ca eu incerc sa va invat niste principii, nu niste retete, asa cum si eu cand citesc o reteta pe vreun site incerc sa-mi dau seama de principiul ei, nu neaparat sa o reproduc intocmai (mi s-a intamplat sa reproduc retete si rezultatul sa fie dezastru). Pe principiul asta am mers cand am adaptata reteta de “placinta de peste” – “amestecam peste cu niste chestii si punem cartofi piure pe deasupra si dam la cuptor”. V-ati prins, nu? – piure pe post de aluat…
Citeste mai departe ca-i interesant…
Spanac amestecat cu feta; varza chinezeasca fripta cu chimen; cosulete din aluat fraged. Asta este o gustare lenesa de duminica la pranz…
…si deschizi ochii si privirea iti iese pe fereastra tocmai afara unde cerul gri si trist ridica din umeri zicand parca “asta e tot ce pot face azi”. Ce poti face altceva decat sa te intorci pe partea celalalta, dand cu ochii de ceva mult mai frumos, mai vesel si mai cald? Bucura-te, e week-end, trebuie sa sarbatoresti. Misca-te jos din pat si adu-ti contributia la gospodarie barbate, iubita ta si-a facut deja datoria matinala zambindu-ti atunci cand vremea de afara s-a strambat la tine. Nu e greu sa faci micul dejun (ti-am mai zis eu cate ceva despre asta pana acum) trebuie doar sa te urnesti, ca doar inceputul e greu in orice.
Citeste mai departe ca-i interesant…
Lenea era mare. Frigul imi intrase in oase, amorteala gerului ma trimitea in pat sau tolanit pe canapea spre a arde intens gazul. Dar cu toate astea… mi-era pofta de ceva dulce. As fi mancat ceva… bun. As fi stat tolanit pe canapea, as fi ars gazul si-as fi mancat ceva… bun. Kilogramul de mere luat c-o zi inainte mi se plimba prin cap, incercand sa-mi transmita telepatic de acasa ca poate ar trebui sa-l valorific cumva. “Placinta cu mere” ar fi strigat oricine mi-ar fi cunoscut tulburarile interioare, dar de unde chef sa faci aluat, sa-l lasi la racit… E mult prea complicat pentru o luni seara cand tot ce am chef sa fac este sa stau.
Citeste mai departe ca-i interesant…
Ce-a fost mai rau a trecut. Avem apa, avem caldura, avem tevi izolate (yeah, ma pricep si la asta) si acum stau linistit la caldurica, degustand un pahar de vin de tara proaspat scos din nameti si incercand sa gasesc ceva de scris. Cica trebuie sa am continut, asa mi s-a zis. Nu pot sa contrazic sub nicio forma persoana, dar am alergie la banalitati asa ca nu as putea in ruptul capului sa pun retete de paine unsa cu unt sau oua prajite. In loc de asta ce-ar fi sa va povestesc despre noua mea scula, cumparata acum de curand, inainte sa inceapa “urgia alba”. Este o scula aleasa anume sa produca cele mai bune mancaruri, asta din cauza ca n-am putut sa ma obisnuiesc deloc cu cuptorul cu gaz din noua mea casa. Dupa o tura de cozonaci absolut ratati am hotarat ca gata! scula trebuie achizitionata. Am vizitat magazine de profil, am comparat preturi, m-am scarpinat in cap si m-am hotarat – imi iau un Samsung. Cuptor Samsung!
Citeste mai departe ca-i interesant…
Data trecuta v-am vorbit pomenit ceva de imaginatie in bucatarie. Ei bine, cred ca pentru reteta de fata chiar iti trebuie un pic de imaginatie si de curaj la spart tiparele. Recunosc ca nu de la mine a pornit, ci de la un o reteta citita mai deunazi. Cum trebuia musai sa-mi iau ceva de mancare la mine am zis ca nu strica sa incerc ceva…
Citeste mai departe ca-i interesant…
Sunt un muncitor “de la 9 la 6”. Am scaunul meu, am laptopul meu, taskuri, meetinguri, proiecte de facut, aplicatii de programat. De asemenea, am si pauza mea de pranz, aceast prilej nesperat pentru unii de a devaliza diverse cantine dubioase de prin zona unde lucrez (contrar aparentelor lumea se respecta – la pranz se mananca la restaurant). As putea numara acum vreo patru restaurante tip “impinge tava” unde o masa de pranz are pret de “Carul cu bere” si calitate de “la ma-sa acasa”. Zi de zi se umplu de oameni care imping tavile de-a lungul galantarelor pline cu mancare cu aspect dubios, care nici macar fata comerciala nu are. Zi de zi acesti oameni se plang ca mancare e proasta, dar zi de zi revin in acelasi loc, doar ca sa se planga din nou. Nu neg ca am facut parte si eu din aceasta masa de oameni – zi de zi luam o pauza de masa, mancam o mancare care imi placea mai mult sau mai putin, apoi ma intorceam la munca mea mirosind a cantina cu unica satisfactie ca am “bagat ceva la ghiozdan”.
Citeste mai departe ca-i interesant…
|
|
