Peşte crud. Da da, crud. Pescuit, livrat, cumpărat, tocat, mâncat. Ce poate fi mai simplu de atât ? Pentru unii – o delicatesă. Pentru alţii – o scârboşenie. Am să încerc să conving a doua categorie ca dracul nu e atât de negru.
Conform definiţiei (Wikipedia is accurate [citation needed])termenul de “tartar” defineşte un mod foarte complicat de a prepara carnea: se cumpără şi se toacă. Asta dă naştere la nenumărate posibilităţi de a ne juca cu mâncarea şi de a o prepara după pofta inimii. Singura chestie fixă în toate astea este pâinea prajită care nu trebuie să lipsească.
Inventar: am studiat atent frigiderul şi am descoperit un pachet de somon afumat, aflat încă in termen (minune mare). Am constatat lipsa acuta a somonului crud aşa că am purces la pescăria din piaţă să fac rost de unul. Acolo am rugat pe tanti să-mi taie vreo trei fripturele din el, la care tanti a replicat că “Va fi destul de greu că vedeţi, din cauza la omega trei ăsta (şi-mi arată firişoarele de grăsime) se cam strică la taiat. Eu încerc să ştiţi dar…”. Şi a încercat – nu i-au ieşit chiar nişte fripturici perfecte, dar nici nu m-a interesat acest aspect. Bonus, am primit un sfat de a-l face la cuptor “în folie de aluminiu, şi când vreţi să-l întoarceţi întoarceţi cu tot cu folie, ştiţi ? Să nu se strice că e foarte subţire felia, v-am zis”.
Odată ajuns acasă am ascuţit cuţitaşul meu pentru operaţiuni de fineţe şi am îndepărtat pielea şi oasele, lăsând în urma nişte cubuleţe rozalii, pline de “omega trei”. Toate astea, împreună cu somonul afumat, le-am tocat cât mai mărunt cu un cuţit astfel încât să rezulte… peşte tocat. Aş fi putut să folosesc maşina de tocat, dar asta ar fi stricat textura cărnii, şi aşa destul de fragilă (note to self: cumpără-ţi odată satâru’ ăla !).
Am lăsat tot amestecul la rece într-un castron acoperit până la ora mesei. Până atunci m-am tot gândit cu ce să-l asezonez. Caştigatori au ieşit: suc de lămâie, cremă de brânză, ceapă verde,