Cu ton, cu masline…
Mi s-a atras atentia ca mi-am cam neglijat cartea de bucate. Nu tu scris, nu tu semn de viata, chiar asa… Ce blogar culinar de top vreau eu sa fiu daca nu ma urnesc sa prestez texte? Am oftat, mi-am zis “da ma, bine, bine, scriu”, stai sa vad ce mai fac zilele astea. Asadar:
Seara se cobora sinistru peste oras, estompand paragina bulevardului si ascunzand privirii muritorilor craterele si gropile aparute peste noapte. Mergeam spre statia de metrou cu nasu in pamant si cu gandul aiurea. In capul meu, razbatand printre ganduri despre serviciu, deadlines, documente, femei si sex, suna o intrebare: “Eu ce naibii mananc maine?”. Prin fata ochilor au inceput sa se perinde frigiderul gol, in care mai zac uitate doua cartoane de oua, un pic de branza, doua pachete de unt, un rest de salam si un borcan cu masline. Si doua beri. Imaginea camarii incepuse sa-mi joace prin fata ochilor, camara plina de faina, cartofi, paste, vin, Jameson, conserve de ton, borcane goale, pungi inghesuite, otet… Wait, rewind – conserve de ton? Cartofi? MASLINEEE?!?! Si atunci s-a aprins becul…
Am dat buzna in Piata Sudului fara speranta ca mai gasesc pe cineva pe la ora aia. Surprinzator, piata era destul de plina de intarziati cu “hai ia-o si p-asta sa plec acasa”. M-am plimbat aiurea printre tarabe, fara un scop clar.Ton-cartofi-masline. Pe tarabe imi faceau cu ochiul rosii, castraveti, ceapa verde, praz, ridichi, salata, spanac. Ton-cartof-masline. Waaait… rewind again. Ceapa verde?!
Fast-forward 30 de minute si iata-ma acasa in fata ingredientelor principale: o conserva de ton din cele doua ramase, cativa cartofi noi mititei, un pumn de masline verzi uitate de vreme in borcan si o legatura de ceapa verde proaspat achizitionata din piata.
Primul pas a fost sa spal bine cartofii si sa-i arunc intr-o oala cu apa rece.
Al doilea pas a fost sa desfac conserva de ton si sa o las la scurs intr-o sita, pentru ca nu exista multe lucruri pe lumea asta pe care le urasc mai mult decat tonul plin de apa din conserva.
Al treilea pas a fost sa ma duc sa frec menta vreo 20-30 de minute pana s-au fiert cartofii atat cat sa intre furculita in ei (nu vrem sa iasa piure totusi). Dupa ce-au fiert i-am scos sa se raceasca bine ca sa-i pot curata de coaja.
Cat s-au racit cartofii am scos samburii din masline (dupa metoda ciocanului, a se vedea aici) si am taiat ceapa feliute subtiri (nu stiu de ce dar purtam in mine o crunta nepasare fata de colegii care urmau sa ma suporte a doua zi, dupa pranz). Intrucat nu exista salata fara dressing, am combinat intr-un bol vreo trei linguri de ulei de masline, o lingura de otet balsamic si o lingurita de pasta de ansoa si le-am agitat bine “la furculita” ca sa se amestece intr-o emulsie pe care cred ca o putem numi “Vinaigrette Vesel” (mi s-a zis la scoala ca daca produsul rezultat difera cat de putin de reteta originala trebuie numit altfel; so, you know… brand awareness 😉 ).
Dupa tot “chinul” de mai sus a urmat Marea Amestecatura: cartofii curatati de coaja si taiati cubulete, ceapa felii, maslinele tocate cat de cat, tonul maruntit un pic la cutit, toate astea amestecate tandru cu o lingura atat cata sa nu se zdrobeasca cartofii. Peste toate astea am aruncat sosul de mai sus si le-am mai agitat un pic. Am pus folie, am alungat dusmanii care salivau pe langa mine si am aruncat nou-nascuta salata in frigider.
Aceasta… “salata”, acest rod al chinului meu interior (si exterior un pic), a picat la fix dupa dimineata de curatat mere cu care am inceput ziua de ieri. Imi pare rau ca nu am avut aparatul la mine sa o pozez si in casoleta. De fapt… nu-mi pare rau. S-o credeti voi ca mai rabdam sa fac si poze artistice! Trimiteti-mi voi daca aveti 😉
Pofta buna!
