Chiftele si meditatie…

Nu am mai scris de mult pe blog (zise “Capitanul Evident”). La un moment dat pur si simplu mi s-a luat. La un moment dat mi-am dat seama de ce gatesc de fapt – pentru mancare. Toc legume, incing tigaia, incing cuptorul, potrivesc de sare, amestec, gust – toate astea pentru a manca ceva bun, cinstit, facut de mana mea. Nu gatesc pentru a avea ce scrie pe blog si nu gatesc ca sa ma dau mare. La un moment dat scopul s-a piedut pe drum si am inceput sa ma concentrez mai mult la “cum sa iasa poza bine” decat cum sa fac mancare. Dupa ce am stricat de vreo trei pranzuri mi-am dat seama ca nu conteaza ce scrie pe blog, ci ce pun in farfurie. Conteaza mai mult sa-mi placa mancarea pe care o fac decat sa vina lumea sa-mi apese butonul cu “Like” (sau, si mai bine, sa bage cate-un comentariu).

Am fost de curand cu prietena mea la niste analize intr-un cabinet care avea o stiva de reviste “Practic in bucatarie”. Imi aduc aminte de revistele astea inca din vremea facultatii cand le cumpara mama. Am inceput s-o rasfoiesc alene si interesul a inceput sa creasca pe masura ce avansam in “lectura”. Erau articole penibile, expresii aiuristice, preparate ornate “romaneste” dar prin crapaturile acestui invelis kitchos razbateau niste idei foarte bune, ceva foarte sincer. Erau oameni care gateau de dragul de a gati, erau oameni mandri cu ceea ce faceau. Daca luai un pic la cizelat preparatele erau niste idei si combinatii chiar interesante, iar data viitoare mi-am propus sa plec cu revista in buzunar (acum erau prea multi ochi pe mine) ca sigur o sa am idei de retete pentru o luna. Citind revista aceea mi-am dat seama ca de fapt nu conteaza cum iti ies pozele, cati “unici” ai pe zi sau ce publicitate sa mai faci pe blog – conteaza sa-ti gatesti mancarea si sa-ti placa. Conteaza sa gatesti mancare buna.

In lumina celor de mai sus am scapat de tot ce este “blogheristic” de pe blog. Am dezactivat blogroll-ul. Am dezactivat categoriile. Am scos caseta de facebook. Am lasat pur si simplu text si poze. Am pus la copt o tema noua si mai putin inzorzonata. Am redus numarul de poze de la un milion la una. Imi place sa cred ca nu va trebuie poze ca sa tocati o ceapa si sa caliti un usturoi. Menirea acestui blog este sa va dea idei bune de gatit nu sa va invete cum se toarna vinul intr-un sos de rosii. Cu poze!

…si ca sa nu plecati cu mana goala, iata ce am copt eu aseara ca sa aiba gura mea ce manca azi. Ziua mea a fost un prilej minunat de a primi o masina de tocat asa ca am purces sa fac ceva ce n-am mai facut demult – chiftele!

Nu am inteles niciodata de ce chiftelele in sos de rosii se cheama “marinate”. In mod sigur nu sunt marinate in nimic, iar cu marinarii chiar nu au nimic in comun. Poate vine de la faptul ca sosul de rosii este un fel de “sos marinara”? Cine stie… Cert este ca pentru ele va trebuie un amestec de carne de porc si carne de vita, in proportiile pe care le vreti voi (estimativ – cam 300g de carne tocata ajung pentru doi oameni). Mie imi place sa-mi cumpar carnea macra pe care sa o toc cu mana mea (ahem! cu masina mea). Asta imi da ocazia sa spal eu carnea si sa o curat de grasimi in exces. Odata cu carnea am tocat si o ceapa si vreo doi catei de usturoi. Carnea odata tocata am amestecat-o cu o mana de paine faramitata in blender, ceva tarhon, sare, piper si rozmarin tocat. Fara ou. Fara paine inmuiata in apa. Din acest amestec modelam niste chiftele, dupa forma si marimea ce-o pohtim.

Pentru sosul de rosii am tocat marunt o ceapa si am pus-o la calit intr-o craticioara. Cand ceapa a devenit sticloasa am amestecat o lingurita de pasta de rosii si am lasat-o 30 de secunde dupa care am adaugat cam doua cani de suc de rosii. Sucul de rosii pe care il am eu este mai lichid, asa ca a trebuit sa las sa scada destul de mult. Cat sosul de rosii bolborosea si sarea pe aragaz si pe faianta (spre disperarea jumatatii mai curate a familiei mele) am pus la incins o lingura de ulei intr-o tigaie si am perpelit chiftelele pe ambele parti pana au prins un pic de culoare. Apoi le-am scapat una cate una in sosul ce continua sa bolboroseasca sub capac. Am lasat totul la foc mic sa scada pana cand sosul a devenit vascos si casa s-a umplut de miros.

De asemenea in poza: o jumatate de gana de bulgur oparit in apa cu sare si anason si un pahar de vin de la viitorul tata-socru, vin despre care mi s-a spus “sa nu mai iau la tranta cu el ca n-am nicio sansa”. Are dreptate.

Pofta buna.