|
||||||
Data trecuta v-am vorbit pomenit ceva de imaginatie in bucatarie. Ei bine, cred ca pentru reteta de fata chiar iti trebuie un pic de imaginatie si de curaj la spart tiparele. Recunosc ca nu de la mine a pornit, ci de la un o reteta citita mai deunazi. Cum trebuia musai sa-mi iau ceva de mancare la mine am zis ca nu strica sa incerc ceva… Sunt un muncitor “de la 9 la 6”. Am scaunul meu, am laptopul meu, taskuri, meetinguri, proiecte de facut, aplicatii de programat. De asemenea, am si pauza mea de pranz, aceast prilej nesperat pentru unii de a devaliza diverse cantine dubioase de prin zona unde lucrez (contrar aparentelor lumea se respecta – la pranz se mananca la restaurant). As putea numara acum vreo patru restaurante tip “impinge tava” unde o masa de pranz are pret de “Carul cu bere” si calitate de “la ma-sa acasa”. Zi de zi se umplu de oameni care imping tavile de-a lungul galantarelor pline cu mancare cu aspect dubios, care nici macar fata comerciala nu are. Zi de zi acesti oameni se plang ca mancare e proasta, dar zi de zi revin in acelasi loc, doar ca sa se planga din nou. Nu neg ca am facut parte si eu din aceasta masa de oameni – zi de zi luam o pauza de masa, mancam o mancare care imi placea mai mult sau mai putin, apoi ma intorceam la munca mea mirosind a cantina cu unica satisfactie ca am “bagat ceva la ghiozdan”. 
Urata vreme. Bate vantul, suira podul, ploua, curtea se umple de apa. Sarbatorile s-au dus, acum a ramas numai iarna gri si fara zapada care-ti baga umezeala in oase si depresie in cap. Ce sa mananci azi? Sa mai bagi o portie de vinete cu ardei copt de la borcan? Sa rozi un capetel de carnat ramas de la Revelion? Sa vezi daca mai ai ceva porc prin congelator si sa faci o friptura? Sa mananci “o salata usoara lejera savuroasa plina de arome care te dau pe spate” ca asa ai citit pe internet ca e bine sa faci dupa revelion? Sa faci si un “dressing electric” la ea? (va jur ca am citit asta undeva, dar mi-e lene sa google it). Nu stiu altii cum sunt dar mie cateodata imi vine sa-mi bag mana in cap, sa-mi scot mintea si s-o spal bine de tot cu inalbitor. Nu stiu ce colturi negre am pe acolo (sper sa nu ma transform in Bucatarul Psihopat) dar sigur trebuie facuta ceva curatenie ca prea visez aiurea rau de tot. Mai rau este ca aseara facusem o mancare buna, pozasem reteta, pozele erau bune… si acum totul se pierde in negura timpului si imi pare ca s-a intamplat acum 20 de ani. Visele de peste noapte mi-au sters toate amintirile; acum nu mai am in cap decat stradute inguste, vorbe soptite, o fetita pe un balansoar razand, teama, disperare, tristete, trezirea fortata (“Trebuie sa ma trezesc. La 3… 1… 2…”). Am sa incerc sa reconstitui un pic din amintiri… 
Toamna a dat peste noi cu frig, ploaie si lene intinsa la maxim. Peste tot prin blogosfera culinara se intind retetele de toamna cu dovleci, zacusti, muraturi si alte provizii. Nu stiu altii cum sunt dar pe mine toamna ma trage la leneveala. Acum, in timp ce scriu aceste randuri, ma uit pe geam si vad doi copaci care mai numara cinci frunze galbene, cerul plumburiu, blocul gri de vis-a-vis si-mi zic ca lene mai mare nu m-a apasat de mult. Mancarurile toamnei pica in grija mamei si a bunicii – niste castraveti exceptionali, gogonele de-ti ploua in gura, gogosari pe care-i devorezi fara sa te mai opresti. Eu nu am de gand sa concurez cu asta asa ca-mi vad de ale mele. Reteta de mai jos am pregatit-o intr-un weekend lenes cand aveam chef sa mananc ceva… de toamna; ceva gatit indelung la cuptor, aromat, complicat. Aveam reteta de mult in “Favorites” dar abia acum m-am urnit sa o prepar. Fun fact – de obicei retetele care au o lista lunga de ingrediente sunt cele mai usor de facut. Asa ca… brace yourselves, asta are multe ingrediente. 
Nu sunt un purist. Sunt ferm convins ca fiecare preparat are o mie si-una de variante, ceea ce face ca orice lucru denumit “reteta” sa fie inutil. Eu privesc retetele mai mult ca pe niste linii generale de urmat, nicidecum ca ceva dupa care sa te iei ad-literam (ok, in afara de cele de aluaturi, pe alea chiar trebuie sa le respecti). Incerc sa adaptez fiecare reteta pe care o citesc in functie de posibilitati si stare de spirit. Tocmai datorita acestui lucru reteta care urmeaza nu este… enchilada. Urmeaza principiile unei veritabile “enchilada” – ceva in sos invelit in tortilla si dat la cuptor cu inca niste sos… dar probabil ca nu e the real deal. Dar sa mor io daca imi pasa, a fost excelenta. 
Ia deschideti voi ochii acum si notati reteta asta nemaipomenita pe care v-o da Bucataru acum, numai buna de sufertas atunci cand vrei paste a doua zi… 
Acum multa vreme, in Mega Image: "Hmm… linte. Ce-ar fi sa iau sa fac… hm, ce sa fac? Ah da, supa crema de linte. Daaa, ia sa iau. Las’ ca vad eu cum se prepara". Fast forward niste luni, dar tot acum multa vreme, in acelasi loc: "Hmmm, ziceam ca fac supa crema de linte… Daaa, ia sa fac. Ah da’ imi trebuie linte, sa iau". Fast forward pana acum o luna, curata in camara de acasa: "Ce ssaaatana, am doua pungi de linte?! Bine ba! goldfish ce esti! Ce naiba fac eu cu atata linte". Pai ce-ar sa fac de mancare pentru sufertasul de maine? Bun, mancare, dar cum sa fac? Deschid o carte si ma inspir… 
…si iata-ma pe mine intr-un nou episod al serialului “ce sa mai gatesc pentru iubitul meu sufertas?”. Serialul asta se difuzeaza cam in fiecare seara la mine pentru ca incerc sa nu mananc acelasi lucru in fiecare zi. De asemenea, incerc sa nici nu am zile consecutive cu aceleasi ingrediente (ex. doua zile la rand paste, doua zile la rand orez). Fitos la maxim, ce mai! Prezentarea fiind facuta, iata-ma in fata dilemei. Aveam piept de pui scos din congelator; aveam si cartofi noi mititei – combinatia nu-mi suradea deloc. Toata ziua mi-au vajait in cap retete. Liniile de cod pe care le scriam se impleteau cu cantitati, diagramele pe care le desenam se umpleau de sosuri, erorile aveau iz de mancare arsa… Din tot noianul asta de combinatii a inceput sa iasa la suprafata ceva cu rosii, cu pui, cu niste legume.. “POLLO ALLA CACCIATORA”! Ei da, bine, am inceput sa studiez reteta si mi-am dat seama ca nu vreau sa fac chiar asa ceva. Nu stiu de ce nu m-a atras chiar reteta asta, dar m-am hotarat sa o folosesc ca si principiu. Asa ca, odata cu clopotul care a batut de ora 6, mi-am luat catrafusele si am intins-o spre casa… 
Ca bucatar wannabe mi-a fost intotdeauna teama de fructele de mare. Sa nu ma intelegeti gresit, imi plac fructele de mare, le mananc oricand si in orice combinatie, numai ca nu am gatit fructe de mare. Am tot fost “inoculat” de diverse surse (Internet, Jamie Oliver, food nazis) cum ca trebuie sa fie proaspete, sa miroasa a mare, sa danseze step, sa fie culte etc. asa ca ma uitam intotdeauna foarte reticent la fructele de mare din supermarket. La cele congelate am facut gresala sa citesc eticheta (E caaat?!) iar la cele proaspete nici nu ma uitam (“Yeah, right, au fost congelate si astea”). In ultimul timp ma trezeam dimineata, ma uitam in oglinda, imi dadeam doua palme si-mi ziceam “Trezeste-te. Esti in Romania. Singurele fructe de mare proaspete sunt “poamele” de pe plaja din Vama Veche, peturile de bere, hartiile de ambalaj si tampoanele” (shit you not, am vazut cu ochii mei un tampon vamaiot undeva pe la Stuf; probabil incerca s-ajunga la bar sa ceara o “surubelinta”; in fine, divagam…). In seara asta mi-am facut curaj si am cumparat fructe de mare… |
||||||
|
Copyright © 2012 Bucătarul Vesel - All Rights Reserved Powered by WordPress & Atahualpa |
||||||
