Trec printr-o perioada de anti-gatit. O fi de la caldura? O fi de la cooking-fatigue (tm, eu am inventat termenul)? Normal, in momentele astea parca ai manca ceva dar parca n-ai gati tu ca doar n-o sa fii dement sa te coci in bucatarie cand afara-s 33 de grade… si uite asa te intorci la gustari de demult.
Hai, recunoasteti ca va place foitajul. Sa-mi piara mie nasu de clown daca am auzit pe cineva vreodata zicand “bleah, saleuri cu chimen” sau “ce scarbosenie, fundite cu mac”… Toata lumea adora foitajul clasic, sfaramicios, care te umple de frimituri si de vinovatie ca-l indesi in gura. Ah, cati foodiez nu vor sa-l faca ei acasa, sa munceasca ei jumate de zi… sa ia foaia de aluat de la 5cm grosime si s-o faca de 5mm, toate fara masina de turat (si trebuie facuta operatiunea asta de patru ori copii, va urez succes!). Dupa ce am vazut asta facandu-se in patiserie am zis ca eu nu voi face in veci asa ceva. Foile Bella sa traiasca. Speaking of which…
lovely_assistant: Aaaa, ai zis ca-mi faci roast-beef!
Eu: ?… am zis?
lovely_assistant: Da, ai zis. Sa fac sandwitch-uri cu el.
Eu: Pai daca am zis… am zis. Ia si tu maine niste carne de vitel. Vezi sa nu fie rosu-aprins asa, te pricepi tu…
(a doua seara)
lovely_assistant: Uite, ti-am gasit rasol alb, e bun.
Eu: Pai… e bun, las’ c-o iesi ceva.
Si sa va zic ce-am facut cu el…
Nu ş’ cum vine de se face că prima zi de primăvară a fost pentru mine o zi de rahat. Pe lângă faptul ca am uitat să predau de dimineata marţişorul tradiţional către “the lovely assistant”, m-am trezit cu capul greu, am uitat “indexu’ de apă” acasă, am nişte dureri interesante în cap şi mi-e somn de mor. Şi mai trebuie să stau şi până la 8 la muncă.
Chestia asta e atât de simplă încât pur şi simplu nu ştiu ce să scriu la ea. Stau şi mă uit la monitor şi ma întreb… ce-aş putea să scriu ? Cum să-l fac pe onoratul vizitator să citească până la capăt ? Ce complot să inventez ? Frumos Piept de Pui închis în cuptor de către fiorosul Gust Fad şi salvat de Miere cu Muştar ? Clanul mafiot al Prânzului Plicticos ţinând prizonier pe Piept de Pui până când Miere şi Muştar, aceşti Starsky şi Hutch din bucătăria noastră, vin să salveze situaţia ? Ok, înainte ca totul să devina pateu, va zic direct…
Viaţa unui cărător de sufertaş e grea să ştii. Deh, costă şi coolness-u’ ăsta de a nu mânca cu gloata la masă. Mergi spre casă cu casca in ureche, privirea in jos, mâinile adânc în buzunare şi te gândeşti “Oare mâine la prânz ce-o să am chef să mănânc ?”. Vezi prin faţa ochilor numai legume, fructe, nişte pui, o conservă de peşte, toate jucând o horă imensa şi cântănd “mănâncă-mă pe mine, eu sunt prânzuul tău”, ba la un moment dat apare chiar un cheesburger sexy care deschide un botic umed şi şopteşte lasciv “Gustă-mă doar… Nu te vei mai sătura” şi porneşte un dans lasciv împreună cu o shaorma focoasă aaaaaaaaaaarrrrrrrrrghhhhhhhhh ! Scuturi capul şi intri in supermarket scrâşnind din dinţi…
Sam: Lovely big golden chips with a nice piece of fried fish
Golum: Spoilin’ nice fish. Give it to us raw and w-r-r-riggling; you keep nasty chips
Lord of the rings – The two towers
Peşte crud. Da da, crud. Pescuit, livrat, cumpărat, tocat, mâncat. Ce poate fi mai simplu de atât ? Pentru unii – o delicatesă. Pentru alţii – o scârboşenie. Am să încerc să conving a doua categorie ca dracul nu e atât de negru.
