Simt ca vorbele mele sunt de prisos, asa ca va las cu pozele. Va urez sarbatori vesele si impacate.

Am ajuns acolo cu 30 de minute intarziere si in lipsa de doi oameni care au hotarat sa abandoneze repetitia, gandindu-se ca ei se descurca si fara. Pierderea lor! (va stiti voi care sunteti!). Lume multa, agitatie, am stat circa 2 minute pana ne-am lamurit la ce masa stam, timp in care pe langa mine s-au plimbat salate de vinete, sarmale, cani cu vin, toate taman bine ca stomacul meu sa inceapa sa-mi bata obrazul.

…si cum ne-am asezat la masa PAC! apare Mos Craciun. Nu poti sa ai repetitie de Craciun fara Mos Craciun, asta e ceva clar!

Ca orice Mos care se respecta a inceput sa sa imparta cadouri dar nu oricum, ci numai daca te asezai frumos in poala lui si recitai poezii. S-a cantat, s-a dansat, s-au spus bancuri, s-au transmis si ganduri bune. O studenta ne-a dorit sa nu pierdem spiritul Craciunului si sa nu cumparam brazi naturali de Craciun. A fost intampinata cu un ropot de aplauze si de un “hei, nu-i concurs de miss!” aruncat din spatele salii.

Personalul portului (docheri, functionari de pe la capitanie, controlori de trafic) ne-a incantat cu colinde iar altii au zis ca, decat sa stea in poala Mosului, sa se afirme in alte cantatului.

Dar mancarea, aaah mancarea… Stiti

Citeste mai departe ca-i interesant...

PS: Si Radu va fi acolo.

Am ajuns la usa restarantului dupa o zi lunga si destul de grea al carei final il asteptam cu nerabdare. Dar, cum stomacul isi cere drepturile, iata-ne asezati la masa dupa ce am fost primiti cu paine si sare de doua fete in costume traditionale. Evenimentul se contopea aproape pe nesimtite cu seara obisnuita de la Harbour. Poate un pic mai multa atentie nu ii strica.

Imediat s-a arata un domn cu doua sticle din seria “Vinul Cavalerului” cu gand sa ne jucam de-a degustatul. L-am intampinat cu multa bucurie, mai ales ca “Vinul Cavalerului” este marca aprobata de Bucatarul Vesel, si ne-am delectat cu un Sauvignon Blanc din 2010.

La noi in farfurii “Ziua Recoltei” s-a simtit numai la antreu, intrucat nu eram chiar in dispozitie “romaneasca”. Acel antreu in schimb a fost delicios: zacusca, pastrama de oaie, slana, branza si ceapa rosie. Ah, ce-a lipsit o palinca adevarata de pruna…

De mancare am ales o salata de creveti cu sos de portocale si ghimbir. Quick review de la cine a mancat: “Da, chiar a fost buna!”). Eu m-am aruncat la o tocana marinareasca care m-a surprins placut fiind de fapt facuta in stil “cobbler” – la cuptor, in vas acoperit cu o foaie de aluat. A fost absolut fantastica – vita, oaie, legume… si aluat. Din pacate nu am putut comanda vinul pe care abia il degustasem, nu stiu din ce motive. Pacat…

Cam asta a fost, pe (foarte) scurt. Ma bucur ca restaurantele dau atentie produselor romanesti, imi doresc ca din ce in ce mai multe localuri sa faca asta. Parerea mea sincera este ca productia locala romaneasca are un potential fantastic dar, din pacate, necesita piata de desfacere pentru a se manifesta. Aceasta piata suntem chiar noi, cei care ar trebui sa fim mai pretentiosi cu ce bagam in stomac si poate un pic mai mandri de mancarurile traditionale romanesti.

Pofta buna!

PS: Recenzia lui Radu e mai lunga…

Citeste mai departe ca-i interesant...

(am dat peste interviu cautand-o pe fata de la ProTV. Angel radios, daca esti pe receptie sa-mi scrii!).

Mi-am facut fastuoasa intrare in incinta prin jurul orei 14:00 (cu o ora mai tarziu decat mi-am propus). Am dat 5 lei pe biletul de intrare (mi s-a parut foarte bine, in sfarsit plateste si romanul pentru ceva) si am intrat la timp cat sa vad delegatia Israelului inconjurata de comisie si *multe* garzi de corp (aveam sa aflu mai tarziu de ce). Am tras doua-trei poze in fuga si m-am departat de multimea de langa stand.

Dar sa va zic un pic despre atmosfera generala: de-o parte si de alta a incintei tronau doua terase imense acoperite de corturi cu reclama la “Golden Brau” si care serveau traditionalele bucate de sarbatoare – mici, frigarui, carnati, pastrame. E gatit in aer liber, nu? 2,5 lei micu, 10 lei frigaruia… pomana! Intre aceste doua “terase” se petrecea actiunea: zeci de chioscuri numerotate in care echipe de cate (maximum) trei oameni nadusiti si stresati pregateau de zor platourile de prezentare. Printre chioscurile cu concurenti se gaseau si tradionalele tarabe cu ace, brice si carice, tarabe fara de care orice manifestatie romaneasca ar fi total lipsita de farmec. Printre toate aceste tarabe se plimba “juriul”, format pe de-o parte din gastronomi renumiti, acoperiti cu medalii, decoratii si reclame mai ceva ca un monopost de formula 1 si, pe de alta parte, din inca niste oameni care au o vaga legatura cu domeniu (jurnalisti, scriitori etc.). Totul era privit, mirosit, gustat si notat, nimic nu scapa ochiului vigilent.

…adica oamenii astia

Nu stiu de ce m-am lipit de echipa de la Edelweiss Poiana Hotes. Poate ca m-a atras harnicia cu care omul agita o tigaie cu ceva ce parea curry. Mi-am zis “tre’ sa fie interesant aici” si m-am postat pe langa ei, tragand si ceva poze in timpul asta. Am incercat sa identific cam ce urmau sa prezinte si s-a dovedit ca oamenii erau un pic cam originali pentru gustul meu: pui “stil indian” cu orez (pui cu orez, cine s-ar fi gandit), pulpa de miel umpluta si o garnitura de spanac, niste frigarui de porc marinat cu bacon si legume (cu o garnitura de cartofi copti in folie) si gulas transilvanean cu… tagliatele.

Citeste mai departe ca-i interesant...

Răsuflând din greu şi nervos ca “lovely assistant” a pierdut vremea cu chestii femeieşti şi am întârziat la “meeting” am dat buzna în locul cu pricina ca să găsesc o adunătură de oameni într-o postură foarte “idle” şi “chilled” (spre diferenţă de mulţimea pe care mi-o imaginam privindu-mă acuzator ca pe orice întârziat). Întâmpinat fiind de un băiat rubicond şi jovial, pe care l-am recunoscut ca fiind Viorel (ştiam eu ca l-am văzut şi la Casa Latină, la Adi Hădean) am fost puşi în faţa mesei pe care trona castronul cu făină şi alte mizilicuri cu care nu prea ştiam ce să facem*.

S-a dovedit ca mizilicurile trebuiau amestecate spre a forma pâinea noastră cea de toate zilele, iar în acest proces trebuia să fii extrem de violent cu aluatul, chiar dacă au fost înregistrate şi victime colaterale cum ar fi folia protectoare de pe masă (paharul de apă a scăpat ca prin urechile acului). Plin de transpiraţie (era diavolesc de cald) şi scrâşnind din dinţi m-am chinuit timp de 10 minute să-i ţin locul KitchenAid-ului meu (m-am boierit în ultima vreme), ocazie cu care mi-am notat că trebuie *neapărat* să-i dau o mărire de salariu că face o treaba destul de grea.

Primul frământat gata, răsuflăm uşuraţi, urmează momentul mult aşteptat al zilei – haleală ! Nu ştiu cum am reuşit de am rămas şi fără farfurie (aparent antreurile se luau pe nişte farfurii plate, foarte şic şi interesante de altfel, dar care nu au prezentat interes pentru nimeni, neavând formă de farfurie aşa că toată lumea a “consumat” farfuriile de “mâncare caldă”) şi fără “cartofi franţuzeşti” (aici am descoperit unde au ajuns farfuriile de “mâncare caldă”). Ăsta a fost un semn că trebuie să mă potolesc cu prostiile şi să-mi aduc aminte că ţin un fel de dietă. Masă consistentă, preparate cu dichis, chili con carne – delicios deşi avea un vag aspect de pui cu sos si prosciutto (pun intended ! ), am jucat chiar şi un “ghiceşte ce-i

Citeste mai departe ca-i interesant...