Campionatul national de gratare…

Week-end-ul asta a fost Campionatul International de Gatit in Aer Liber. Am fost si eu, dotat cu o imensa curiozitate si un aparat foto, poate invat ceva. Nu prea mi-a iesit…

Mi-am facut fastuoasa intrare in incinta prin jurul orei 14:00 (cu o ora mai tarziu decat mi-am propus). Am dat 5 lei pe biletul de intrare (mi s-a parut foarte bine, in sfarsit plateste si romanul pentru ceva) si am intrat la timp cat sa vad delegatia Israelului inconjurata de comisie si *multe* garzi de corp (aveam sa aflu mai tarziu de ce). Am tras doua-trei poze in fuga si m-am departat de multimea de langa stand.

Dar sa va zic un pic despre atmosfera generala: de-o parte si de alta a incintei tronau doua terase imense acoperite de corturi cu reclama la “Golden Brau” si care serveau traditionalele bucate de sarbatoare – mici, frigarui, carnati, pastrame. E gatit in aer liber, nu? 2,5 lei micu, 10 lei frigaruia… pomana! Intre aceste doua “terase” se petrecea actiunea: zeci de chioscuri numerotate in care echipe de cate (maximum) trei oameni nadusiti si stresati pregateau de zor platourile de prezentare. Printre chioscurile cu concurenti se gaseau si tradionalele tarabe cu ace, brice si carice, tarabe fara de care orice manifestatie romaneasca ar fi total lipsita de farmec. Printre toate aceste tarabe se plimba “juriul”, format pe de-o parte din gastronomi renumiti, acoperiti cu medalii, decoratii si reclame mai ceva ca un monopost de formula 1 si, pe de alta parte, din inca niste oameni care au o vaga legatura cu domeniu (jurnalisti, scriitori etc.). Totul era privit, mirosit, gustat si notat, nimic nu scapa ochiului vigilent.

…adica oamenii astia

Nu stiu de ce m-am lipit de echipa de la Edelweiss Poiana Hotes. Poate ca m-a atras harnicia cu care omul agita o tigaie cu ceva ce parea curry. Mi-am zis “tre’ sa fie interesant aici” si m-am postat pe langa ei, tragand si ceva poze in timpul asta. Am incercat sa identific cam ce urmau sa prezinte si s-a dovedit ca oamenii erau un pic cam originali pentru gustul meu: pui “stil indian” cu orez (pui cu orez, cine s-ar fi gandit), pulpa de miel umpluta si o garnitura de spanac, niste frigarui de porc marinat cu bacon si legume (cu o garnitura de cartofi copti in folie) si gulas transilvanean cu… tagliatele.

Nu, pe bune acum…

Am fost un pic socat de “inovatiile” oamenilor dar in acelasi timp impresionat de stresul prin care treceau (“Trebuie sa punem ceva aici in mijloc ca e gol! Ce sa punem?! Hai sa mutam astea mai in straturi asa”). Nu stiu daca au castigat ceva, ar fi trebuit macar pentru chinurile facerii prin care au trecut…

Parasind un pic pe baietii de la Edelweiss m-am dus sa observ standul scolii Bella Italia (deh, studiem “concurenta”) care e “dirijata” de binecunoscutul “Petrisor”. Cred ca oamenii au primit niste “extra-bacon”, altfel nu-mi explic de ce majoritatea preparatele contineau asa ceva: pastrav invelit in bacon, mere invelite in bacon, legume invelite in bacon… Au scapat muschiul de vita (prezentat pe “traditionalele” tagliatele) si porumbeii fripti cu varza rosie (sau sfecla, am uitat).

“Si acolo in colt, facand poze, e acel nemernic care o sa carcoteasca despre standul nostru…”

N-are rost sa stau sa va povestesc despre absolut toate standurile. Chioscurile de amatori aratau a amatori, iar eu i-am admirat ca au avut curajul sa se inscrie in concurs. La ei am vazut caracatite la gratar si mancare africana. Chioscurile de profesionisti afisau cam acelasi lucru – chestii aranjate “de concurs” pe oglinzi, intre falduri de fete de masa sau, “traditional” – pe funduri de lemn printre mileuri, coarne de cerb si spice de grau.

In caz ca nu ati reusit sa va imaginati…

Atmosfera generala era intretinuta de maestrul Passarelli (sincer, omul asta gateste ceva sau doar i se zice “maestru” ca face frumos pe la spectacole?) care se tot plimba intre scena si standul propriu, turnand diverse in microfon cu accentul lui italienesc (pentru asta cred ca e platit de fapt). Pe fundalul fumului de gratare se desfasurau diverse concursuri care mai de care mai challenging pentru inteligenta noastra (“Cum se numesc condimentele astea din mana mea?! FUCHS! Perfect! Ai castigat un plic de piper!”) iar, la un moment dat, a inceput sa se produca pe scena o formatie de muzica “traditionala” adevarata, singurul lucru care mai lipsea dintre ceaunele si frigarele de care te impiedicai la feicare pas.

Un moment de referinta al zilei a fost expozitia de deserturi pregatite de odrasla lui Stefan Bercea, Dragos. Deserturile prezentate se voiau reclama la zaharul “Margaritar” si erau adevarate bijuterii culinare, admirate si laudate de tot poporul adunat in jurul meselor. Baiatul este fenomenul gastronomic al momentului, la 19 ani gatind carne de piton, muschi de antilopa si facand adevarate opere de arta in farfurie. Un pic mai mult decat amaratii de cartofi prajiti pe care stiam noi sa-i gatim la 19 ani, nu-i asa? . De asemenea, ia sa ghicim cam ce succes are el cand scoate fetele la “o prajitura”?

Mucosu’ naibii!

Ok, si acum “the dark side” – am venit la o expozitie culinara, right? Eu, ca si observator al acestei meserii, am vrut sa degust din ce s-a expus, sa fur meserie de la maestrii, sa ma imbat cu aromele artei culinare pure. Canci! Sa va zic de ce: unele mese ale concurentilor erau pazite de bodyguards (va jur!) ca sa nu vina lumea sa se infiga in mancare pana sa fie prezentata juriului. C-asa e romanu’ – e gratis, sa balotam. Am vazut cu ochii mei doua cazuri in care omul trecea nonsalant cu farfuria de plastic (goala) intr-o mana si furculita in alta si se infigea random in bucatele de pe masa onoratilor concurenti. Cat timp juriul statea, degusta si dezbatea era inconjurat (iarasi) de garzi de corp, nu ca sa nu li se intample lor ceva, ci ca sa nu ii inghesuie lumea care stia ca in curand au liber la bagat pe sub nas pe moca. Asa m-am linistit eu la partea cu degustatul – pana faceam poze la preparate deja lumea devaliza tot. Am vrut chiar sa degust niste caracatita la gratar realizata de niste oameni (amatori) care organizau si nunti in aer liber. Pana sa agat o furculita m-am pomenit inconjurat de “doamne” si “domni” care am devalizat ca termitele toate farfuriile. Peste tot pe unde trecea juriul veneau termitele si curatau tot. Poate vi se pare enervant sau haios, dar mie mi s-a parut extrem de trist: majoritatea erau pensionari, iar cativa dintre ei adunau mancarea in plase.

Asta era la sarmale…

Organizarea era undeva intre “la pamant” si “varza”, chioscurile fiind aruncate in mijlocul pietei fara sa permita unui vizitator cat de cat organizat sa parcurga un “drum optim”. Concurentii erau bine amestecati printre tarabele cu nimicuri astfel incat cu greu puteai sa-ti dai seama daca turta dulce si acadelele fac parte din concurs sau nu (te pui cu originalitatea amatorilor?). De asemenea, 90% din standuri aveau pe undeva pe o masa aruncat un plic de vegeta. Nu m-am prins inca daca era “de reclama” sau chiar le-a trebuit la ceva. Eu tind sa cred ca era totusi de reclama, altfel nu-mi explic ce ar fi cautat pe un stand la care se vindea tuica (gatita in aer liber, sa ne intelegem). Printre toate tarabele, chioscurile, gratarele si ceaunele puse la foc se preumbla, in rochita scurta si decoltata, o fata care lua interviuri in stanga si-n dreapta. Ea e unul din motivele pentru care, probabil, am sa ma inscriu la anu’ in concurs. Sa-mi ia si mie interviu.

Ne vedem la anu’, ingeras!

Bun, sa tragem niste concluzii ca e tarziu: e un demers interesant si necesar pentru gastronomia romaneasca, dar are un puternic aer de balci. Draga organizatorilor si concurentilor, vrem asa: chioscuri aranjate intr-o ordine usor de parcurs – era un adevarat exercitiu de orientare turistica sa ajungi din A in B. O harta (da, harta) cu chioscurile, numarul si ce echipa e in chiosc(cat de greu poate fi?). Taxa pe portie – da, ati citit bine, taxa pe portie. Sa-mi dea gratis sa gust, sa platesc daca vreau sa-mi umple farfuria. Si mai bine – tot ce se produce se doneaza la camine de batrani, macar sa ajunga la cine trebuie. Nu mai vrem tarabe cu Golden Brau, bere si mici – este concurs gastronomic nu pomana electorala. Idem si pentru tarabele cu rahaturi de lemn, sticlaraie, turta dulce si zorzoane. Sa ramana alea cu ustensile culinare (acum eu am vazut unul singur) dar sa aiba zona lui speciala.

Cam asta a fost vizita. Scurt, dar intens. Va las cu poze:

Pofta buna!